Karl Popper, în căutarea unui criteriu clar pentru a distinge știința de pseudoștiință, a ajuns să se îndoiască de verificabilitate ca standard pentru ceea ce constituie o teorie științifică. Verificabilitatea susținea că o teorie este științifică dacă poate fi confirmată prin observație sau experiment. Totuși, Popper a remarcat că anumite teorii considerate pseudoștiințifice, precum psihanaliza freudiană și marxismul, păreau să fie verificate constant de date empirice, dar în realitate, ele nu respectau criteriul unei bune metode științifice.
1. Psihanaliza Freudiană
Psihanaliza freudiană, fondată de Sigmund Freud, este o teorie complexă despre structura minții umane, care se concentrează pe inconștient, dorințele reprimate și conflictele interne. Psihanaliza susținea că tulburările psihologice sunt cauzate de conflictele inconștiente nerezolvate din copilărie, iar metoda terapeutică consta în scoaterea la lumină a acestor conflicte prin tehnici precum interpretarea viselor și asocierea liberă.
Probleme cu verificabilitatea în psihanaliză:
- Capacitatea de a explica orice comportament: Unul dintre principalele motive pentru care Popper considera psihanaliza o pseudoștiință era faptul că niciun comportament uman nu părea să contrazică teoria. Indiferent de cum se comporta un pacient, psihanaliza putea găsi o explicație post-factum pentru acel comportament. De exemplu, dacă un individ manifesta anxietate, Freud putea susține că aceasta era rezultatul unui conflict inconștient reprimat. Dacă individul nu prezenta anxietate, Freud putea spune că mecanismele de apărare, cum ar fi sublimarea, reușiseră să evite conflictul inconștient.
- Imposibilitatea falsificării: Fiecare dată adusă în sprijinul psihanalizei era interpretată ca o confirmare a teoriei, indiferent de rezultatul terapiei sau al observațiilor. De exemplu, un pacient care nu răspundea la terapie ar fi fost interpretat ca având mecanisme de rezistență puternice, ceea ce reconfirma teoria rezistenței inconștiente. Astfel, niciun rezultat nu putea falsifica teoria, deoarece ea putea fi adaptată la orice situație sau rezultat clinic.
Exemplu concret: Dacă un pacient își amintea un eveniment traumatic reprimat în timpul unei sesiuni de terapie, acest lucru era considerat o confirmare a teoriei freudiene despre reprimarea amintirilor dureroase. Pe de altă parte, dacă pacientul nu își amintea nimic, teoria spunea că rezistența era prea puternică, ceea ce, din nou, reconfirma ideile freudiene. În ambele cazuri, teoria era „confirmată”, dar Popper a observat că acest tip de „verificare” nu era științific, deoarece nu permitea testarea sau refutarea teoriei.
2. Marxismul
Marxismul, o teorie politică și economică dezvoltată de Karl Marx, susține că toate societățile sunt caracterizate de o luptă de clasă între opresori și cei oprimați (în mod tradițional burghezia și proletariatul) și că istoria avansează prin revoluții care duc în final la un sistem comunist fără clase sociale.
Probleme cu verificabilitatea în marxism:
- Adaptarea constantă a teoriei la evenimente istorice: Marx a prezis că revoluțiile comuniste vor apărea în statele capitaliste industrializate din Europa Occidentală, însă acestea nu au avut loc în modul prevăzut. În schimb, revoluții comuniste s-au produs în Rusia și China, state cu economii predominant agricole. În loc să vadă acest lucru ca o falsificare a teoriei marxiste, susținătorii acesteia au adaptat teoria pentru a justifica evenimentele istorice diferite.
- Teoriile ajustate post-factum: De fiecare dată când o revoluție nu s-a întâmplat conform previziunilor inițiale, teoreticienii marxiști au ajustat explicațiile pentru a se potrivi cu evenimentele istorice. Orice eșec în predicțiile inițiale era explicat prin prezența unor factori noi care nu fuseseră prevăzuți (cum ar fi „falsa conștiință” a proletariatului, care ar împiedica acest grup să realizeze condiția sa de oprimat).
Exemplu concret: Predicția inițială a lui Marx era că proletariatul din țările industrializate va deveni din ce în ce mai sărac și va duce la revoluții inevitabile în țările cu cel mai mare grad de industrializare, cum ar fi Germania și Marea Britanie. Totuși, atunci când astfel de revoluții nu au avut loc, susținătorii marxismului au schimbat explicația, afirmând că burghezia reușise să mențină controlul prin mecanisme mai sofisticate, cum ar fi ideologia, controlul mass-mediei și reformele sociale limitate care preveneau o revoluție completă. Aceasta a dus la situația în care teoria nu putea fi falsificată, deoarece fiecare rezultat contrar era reinterpretat pentru a o susține.
3. Problema Verificabilității în Teoriile Generale
Popper a fost deranjat de aceste exemple, deoarece păreau să ofere „confirmări constante” ale teoriilor lor, chiar și în fața unor date care, în mod normal, ar trebui să le contrazică. El a observat că, în loc să funcționeze ca teste științifice, astfel de confirmări păreau să fie mai degrabă mecanisme prin care susținătorii teoriilor găseau modalități de a adapta orice situație la ceea ce deja credeau.
Problema cu verificabilitatea:
- Confirmările aduc o falsă siguranță: În cazul psihanalizei și marxismului, ambele teorii păreau „sigure” deoarece găseau mereu explicații pentru orice rezultat. Acest lucru a făcut ca verificabilitatea să devină o practică înșelătoare – teoretic, o teorie ar putea părea confirmată constant de dovezi, dar aceasta nu înseamnă că era o teorie științifică robustă.
- Lipsea posibilitatea de a le infirma: În lipsa posibilității de a găsi o contradicție empirică care să infirme o teorie, acele teorii deveneau invulnerabile la critici. În consecință, ele nu mai erau „deschise” la revizuire, una dintre trăsăturile esențiale ale științei, conform lui Popper.
4. Falsificabilitatea ca Soluție
În lumina acestor probleme, Popper a propus falsificabilitatea drept criteriu central pentru a distinge știința de pseudoștiință. Spre deosebire de verificabilitate, care poate conduce la confirmări repetate fără a oferi un test real al validității unei teorii, falsificabilitatea cere ca o teorie să fie testată în mod critic și să fie vulnerabilă la infirmare.
Falsificabilitatea asigură că o teorie poate fi invalidată dacă observațiile empirice contrazic predicțiile sale. În contrast, o teorie care nu poate fi falsificată este considerată de Popper ca fiind neștiințifică, deoarece nu permite testarea reală și obiectivă.
Concluzie
Karl Popper a ajuns să se îndoiască de verificabilitate ca criteriu de demarcație între știință și pseudoștiință observând cum teorii precum psihanaliza freudiană și marxismul păreau să fie verificate constant prin date empirice, dar acest lucru nu le făcea cu adevărat științifice. Aceste teorii își găseau mereu o cale de a se adapta la orice rezultat, eliminând posibilitatea falsificării. Această problemă l-a condus pe Popper să formuleze criteriul falsificabilității, care a devenit un reper central în filozofia științei, oferind un mod clar de a separa știința autentică de teoriile care nu pot fi testate obiectiv.
