Critica adusă perspectivei conform căreia observatorul există în afara spațiului și interacționează cu corpul fizic se leagă de problema mișcării instantanee și a interacțiunii cauzale în lumea fizică. Aceasta ridică întrebări despre cum voința sau forța care mișcă corpul ar putea proveni dintr-o entitate aflată în afara spațiului și timpului.
Mișcarea instantanee și problema cauzalității
Criticii argumentează că, dacă observatorul (sinele) se află în afara spațiului fizic, atunci există o problemă fundamentală în explicarea mișcării instantanee și a interacțiunii cauzale în lumea fizică. Mișcarea în spațiu implică o succesiune de evenimente cauzale în timp și spațiu. Dacă observatorul este în afara acestui cadru spațio-temporal, cum poate el să inițieze sau să influențeze mișcarea în mod instantaneu?
- Problema interacțiunii: Filosofi precum Descartes au recunoscut această problemă în dualismul lor minte-corp, întrebându-se cum poate o substanță non-materială (mintea) să influențeze o substanță materială (corpul). Descartes a propus o soluție prin intermediul glandei pineale, dar aceasta nu rezolvă pe deplin problema, ci o mută doar la nivelul unui mecanism nedemonstrat. În mod similar, dacă observatorul este în afara spațiului, cum poate acesta să inițieze mișcarea într-un corp fizic situat în spațiu?
Voința ca abilitate a observatorului
O altă ipoteză este că voința și forța care mișcă corpul ar putea fi abilități ale observatorului. Aceasta sugerează că observatorul are o capacitate inerentă de a acționa asupra corpului, chiar dacă este situat în afara spațiului fizic.
- Critică a acestei perspective: Din punct de vedere fizic și ontologic, se pune întrebarea cum poate o entitate aflată în afara spațiului să aibă o „voință” care se manifestă printr-o acțiune fizică în spațiu. Din perspectiva fizicii moderne, toate interacțiunile cauzale pe care le cunoaștem au loc în cadrul spațio-temporal și sunt mediate de forțe fizice. Dacă voința ar proveni din afara acestui cadru, ar necesita o redefinire radicală a legilor fizicii și a înțelegerii noastre despre cauzalitate.
- Contradicția inerentă: Pentru ca voința să poată iniția mișcarea în spațiu, ar trebui să fie capabilă să exercite o influență cauzală în acest spațiu. Însă, dacă sinele este complet separat de spațiu și timp, acest lucru ar fi problematic, deoarece nu există un mod clar în care o entitate non-spațială ar putea interacționa direct cu entitățile spațiale fără a trece printr-un mediu intermediar care să medieze această interacțiune.
Posibilitatea unui mediu intermediar
Un alt mod de a aborda această problemă ar fi să presupunem existența unui mediu intermediar sau a unei „punți” între observator și corpul fizic, ceva care să permită interacțiunea dintre două realități ontologice diferite.
- Critică: Chiar și în cazul unui mediu intermediar, rămâne problema mișcării și a interacțiunii cauzale. Un astfel de mediu ar trebui să fie capabil să traducă voința non-materială într-o forță materială care să poată influența mișcarea corpului. Dar fără un mecanism clar definit, această ipoteză rămâne mai mult o speculație decât o explicație fundamentată.
Concluzie
Critica adusă acestei perspective filosofice se concentrează pe dificultatea de a explica mișcarea instantanee și interacțiunea cauzală în termeni care includ un observator aflat în afara spațiului. Fără un mecanism clar sau o teorie care să explice cum poate o entitate non-spațială să influențeze realitatea spațială, această abordare rămâne problematică din punct de vedere filosofic și științific. Aceasta ridică întrebări esențiale despre natura conștiinței, a voinței și a interacțiunii cauzale în cadrul realității noastre fizice.
